Amaltheea
”Omul a considerat dintotdeauna că depăşeşte în inteligenţă delfinii, deoarece a obţinut atât de multe: roata, New York, războaiele, etc., pe când tot ce au făcut delfinii a fost să stea în apă şi să se distreze. Probabil şi delfinii consideră că sunt mai inteligenţi decât oamenii, tocmai din aceleaşi motive…” – Douglas Adams
Acum mă uit în jur. În afară de bărbatul de lângă mine, nu cunosc pe nimeni… Şi totuşi, eu am fost cea care am decis să vin aici. De ce? Pentru simplul fapt că aici e singurul loc unde pot obţine răspunsul la toate lucrurile care mă frământă… Care sunt acele lucruri? Păi hai să le luăm pe rând…
Nu-mi plăcuse niciodată în mod deosebit să am de-a face cu un android. Mă simţeam straniu, ca şi cum cineva – sau mai bine zis ceva – îmi invada intimitatea. Asemănarea cu o fiinţă umană era prea tulburătoare pentru mine. Cu toate acestea, eram fondatoarea Programului de Cercetare a Inteligenţei Artificiale. Nici până în acel moment nu reuşisem să îmi dau seama cum anume ajunsesem în acea situaţie…
Parcă totul venise de la sine. Paşi mărunţi, aproape insesizabili, mă conduseseră treptat spre deznodământul aparent inevitabil. În urmă cu 12 ani, când începuse totul, Inteligenţa Artificială era doar o teorie interesantă. Această teorie se transformase însă în realitate. Trecuseră deja 5 ani de când primul robot “inteligent” părăsise linia de asamblare a companiei Syne-Robotics, proprietatea mea. Evenimentul fusese aclamat la scară mondială, iar contribuţiile guvernamentale nu s-au lăsat mult aşteptate. Însă recunoaşterea ştiinţifică sau fondurile necesare continuării studiilor nu erau problemele de care eu eram preocupată…
În timpul pe care-l avusesem la dispoziţie înainte de finalizarea proiectului, dezbătusem îndelung problema repercusiunilor pe care introducerea Inteligenţei Artificiale avea să le provoace, dezbatere care din nefericire nu îmi oferise nici un răspuns cert. Iar cum Inteligenţa Artificială se contura din ce în ce mai clar, trecând vizibil dinspre teorie spre fapt concret, am fost nevoiţi să acceptăm “eliberarea” lui Abel RIA17.
Treptat, am ajuns să-l numim Abel, din comoditate. Dar asta nu făcea decât să-l simţim ca fiind mai apropiat de noi, mai “uman”. În tot acest timp, oricât aş fi încercat să trec peste asta, o urmă vagă de repulsie rămânea totdeauna prezentă atunci când mă găseam în preajma lui. Era ciudat cum întregul concept pe care îl avea cuvântul “robot” se schimbase. Dintr-o maşinărie care executa anumite funcţii, controlate de un computer, se ajunsese la Inteligenţa Artificială, şi tot ceea ce însemna acest lucru…
Apariţia androizilor a fost o altă grea încercare la care am fost supusă. “Robotul inteligent” cu care ne obişnuisem s-a transformat în altceva, mai complex, mai apropiat de natura umană. După acel moment, a devenit aproape imposibil să distingi un robot dotat cu Inteligenţă Artificială de un om… Era de-a dreptul bizar să ai de-a face cu o “maşinărie” care era conştientă de propria existenţă şi, pe deasupra, avea şi aspect uman. Cel puţin asta era ceea ce eu simţeam…
- Domnişoară Amaltheea!… Domnişoară Amaltheea!
Pesemne aţipisem, deoarece nu auzisem vocea asistentului meu, Gabriel, decât după ce aceasta ajunsese în dreptul biroului meu. O mulţime de gânduri îmi năvăliră brusc în minte.
- Domnişoară, mă scuzaţi, dar am ceva foarte important să vă spun.
- Da, ce e Gabriel?…
- Nu cred că noul model al reţelei neuronale este stabil. Uitaţi-vă pe datele astea. Le-am primit de jos, de la laborator, acum o jumătate de oră.
- Lasă-le aici. O să mă uit imediat peste ele.
“Domnişoară”… Mă obişnuisem deja de mult timp cu acest apelativ. Nu fusesem căsătorită. Nici măcar nu mă gândisem la asta. Munca îmi ocupase tot timpul. Chiar şi înainte de a fi numită şefa departamentului de Robotică, iar mai apoi de a pune bazele programului de Cercetare al Inteligenţei Artificiale, nu simţisem niciodată nevoia de a mă implica într-o relaţie. Mă simţeam mult mai sigură pe mine. Probabil că acesta era motivul… Da, cu siguranţă acesta era…
- Bine, dar o să am nevoie de concluzia dumneavoastră în maxim două ore. În caz contrar, primul android care va părăsi linia de asamblare va suferi o moarte chinuitoare, dacă îi putem spune moarte…
- Dacă aşa se pune problema, atunci ai aprobarea mea să opreşti utilizarea noului tip de reţea neuronală. Am încredere în opinia ta.
- Vă mulţumesc, spuse Gabriel, după care părăsi încăperea.
Mă gândisem că într-adevăr, dacă era o persoană în care puteam avea încredere, aceea era Gabriel. Era asistentul meu de aproape trei ani. Venise cu recomandări excelente. E drept, fusesem cam sceptică la început, nefiind convinsă că tot ceea ce aflasem despre el era adevărat. Însă ajunsesem să mă conving treptat de toate calităţile lui, şi pe deasupra să mai descopăr şi altele…
Secretara mea părea ocupată, ca de obicei. M-am apropiat de biroul ei, iar ea şi-a întors privirea spre mine, parcă mirată de faptul că venisem eu la ea, în loc să o chem…
- Sandra, i-am spus eu pe un ton calm, du-i te rog hârtia asta lui Gabriel.
- Imediat, domnişoară. Mai am puţin de lucru aici. Termin în câteva secunde…
- Bine, mulţumesc.
Am lăsat hârtia pe biroul ei şi m-am întors, când videofonul îşi făcu simţită prezenţa.
- Domnişoară, vă caută un domn. Desmond Ara.
Timp de câteva clipe, mintea mea se goli de orice gând. Abia apoi am reuşit să răspund.
- N-am auzit de el… Fă-mi legătura în biroul meu.
În drum spre birou, m-am gândit la ce anume ar dori acest domn de la mine. Cu siguranţă nu auzisem de el. Era un nume mult prea ciudat ca să nu-l fi reţinut…
Când am ajuns în birou, pe ecranul videofonului m-a întâmpinat privirea unui bărbat, privire care m-a făcut să tresar. Nu-l văzusem niciodată, însă am avut pentru o clipă impresia că, într-un moment sau altul al existenţei mele, fără îndoială m-aş fi întâlnit cu el…
- Bună ziua, domnişoară Emerson. Mă numesc Desmond Ara. Îmi cer scuze dacă v-am prins într-un moment nepotrivit…
- Bună ziua, domnule Ara. Momentul e cât se poate de potrivit. Vă ascult.
- Probabil vă întrebaţi cine sunt eu. Ei bine, eu fac parte dintre finanţatorii proiectului dumneavoastră. Aş putea caracteriza contribuţia mea ca fiind “esenţială”. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în cadrul proiectului. Problema pe care vreau să o discutăm are legătură cu secretara dumneavoastră…
- Cu Sandra? Dar ce s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat nimic grav, nu vă faceţi probleme, spuse el pe un ton liniştitor, după care urmă o scurtă pauză. Vedeţi dumneavoastră, noi – eu şi colaboratorii mei – ne-am gândit că ar fi mai bine s-o înlocuim cu un android din noua generaţie…
La auzul cuvântului “android”, mintea îmi îngheţă brusc. Nu mai auzeam vocea lui Desmond Ara. Nu mai percepeam nimic… Un android! Nu simţeam nici o afinitate deosebită pentru Sandra, dar nu concepeam, sub nici o formă, ca ea să fie înlocuită de un android. Nu!.. Dar ce aveam să spun? Că mi-e groază să stau în preajma unei astfel de… de… “maşinării”?!…
Vocea lui Desmond Ara începu din nou să se audă.
- …şi mai ales având în vedere că dumneavoastră sunteţi conducătoarea Programului de Cercetare. Ar fi un punct în plus, atât pentru Program, cât şi pentru dumneavoastră. Şi, e adevărat, ne-ar ajuta şi pe noi…
Bărbatul zâmbi. Nu aveam cum să-l refuz, pentru că nu aveam nici un motiv rezonabil…
- Da, cred că aveţi dreptate, am răspuns eu într-un târziu.
- Excelent. O să mă ocup eu de formalităţi. O zi bună.
Ecranul videofonului redeveni transparent. Un android!… Nu. Era inacceptabil! N-aveam să mă las copleşită de acest sentiment de repulsie…
Trecuse o săptămână de la discuţia cu Desmond Ara. Sandra plecase, iar locul îi fusese luat de David. Dar încă nu mă obişnuisem că numelui David îi era ataşat RJC63, chiar dacă nimeni nu folosea numărul de serie când i se adresa… E drept, activitatea Sandrei era acum dusă la bun sfârşit de către David într-un timp record. Însă, de fiecare dată când îl priveam în ochi, simţeam că în spatele lor sălăşluieşte o entitate care procedează la fel, aşa că întorceam repede privirea. Avusesem grijă ca majoritatea conversaţiilor mele cu David să nu necesite prezenţa fizică a acestuia în preajma mea…
- Cum e cu David? mă întrebă într-o zi Gabriel. Am observat că nu te simţi prea bine când e prin apropiere.
- Nu reuşesc nicicum să-mi scot din minte faptul că e un android. O realizare a tehnologiei de ultimă oră… Un produs al oamenilor…
- Dar e un produs care gândeşte. Un individ. Nu trebuie să priveşti lucrurile astfel… Zeci de psihologi au testat entităţile dotate cu Inteligenţă Artificială, şi au ajuns la aceeaşi concluzie: toate sunt conştiente de propria existenţă… Şi acesta e un element care nu trebuie ignorat.
- Da, ştiu. Cu toate acestea, mă simt ciudat când sunt în preajma unei astfel de “entităţi”. Şi nu reuşesc să trec peste asta… Din momentul în care o astfel de entitate părăseşte linia de asamblare – ascultă numai cum sună: linia de asamblare, ei bine, din acel moment începe să gândească. Idei proprii, păreri personale – tot tacâmul… E mult mai complex decât dacă am clona oameni. Aici e vorba de aceeaşi “maşinărie”, clonată la nesfârşit, chiar dacă aspectul fizic diferă. Pentru că, dincolo de acest aspect fizic, se găseşte acea “entitate” de care vorbeai tu, acea entitate care gândeşte…
- Tocmai ai atins unul din aspectele esenţiale ale introducerii Inteligenţei Artificiale… Acceptarea acesteia de către societatea umană. Părerea mea e că e nevoie de mai mult timp. Dacă pentru unii e uşor de acceptat, alţii nu se pot desprinde de vechiul mecanism al societăţii. Pentru că e deja vechi… Nu mai putem merge înapoi…
Asta însemna “noua” societate? În loc de clonare – care fusese interzisă – aveam de-a face cu ceva mult mai îngrozitor: societatea umană crea “maşinării” inteligente, cărora le acorda “libertatea”. Acestea nu aveau o viaţă a lor, ci o “durată de funcţionare”, după care avea loc “deconectarea”. Minunată atitudinea societăţii: să nu lase ca “maşinăriile” să fie nemuritoare. Probabil o făcuse dintr-un complex de inferioritate… Omul şi-a dorit întotdeauna să atingă nemurirea. Iar acum, una din creaţiile sale o atinsese, depăşindu-şi astfel creatorul… De aceea, fiind probabil inacceptabil pentru omenire ca o astfel de “entitate” să trăiască sute de ani (fiind necesare doar înlocuirile anumitor componente pentru a asigura o funcţionare optimă), s-a stabilit ca “durata de funcţionare” pentru toţi roboţii dotaţi cu Inteligenţă Artificială să fie de 70 de ani. După acea perioadă, avea loc în mod automat “deconectarea”… Zeci, sute, mii de astfel de “entităţi” aveau să primească “libertatea”. Şi chiar dacă fiecare dintre aceşti androizi arăta altfel, în opinia mea, în esenţă toţi erau aceeaşi: nişte clone nemuritoare cu aspect fizic diferit…
Gabriel mă privea drept în ochi. La fel procedam şi eu. Din nou, mintea mea se eliberă de gânduri. Când mi-am revenit, Gabriel părăsise deja biroul.
Câteva zile mai târziu, mă găseam din nou în biroul meu. Vocea lui David mă anunţă că am un vizitator. În acel moment, uşa se deschise şi în faţa mea apăru Desmond Ara.
- Bună ziua, domnişoară Emerson. Scuzaţi vizita mea neanunţată, dar e o problemă de maximă importanţă.
- Poftiţi, domnule Ara. Vă ascult.
- Întrunirea pe care am avut-o ieri seară cu colaboratorii mei m-a obligat practic să mă înfăţişez azi în faţa dumneavoastră.
- E vreo problemă cu finanţarea Proiectului?
- O, nu. Nicidecum. În schimb, dumneavoastră trebuie să fiţi înlocuită din funcţie. Îmi pare rău, dar acest lucru este absolut necesar…
- Cum adică, să fiu înlocuită? Am greşit cu ceva?
- Nu, nu e vorba de asta. Însă noi am considerat că nu este optim ca dumneavoastră să mai rămâneţi la conducerea Proiectului.
- Dar eu cunosc toate detaliile proiectului mai bine ca oricine altcineva!
- Aici vă înşelaţi, domnişoară.
- Ce vreţi să insinuaţi cu asta?
Privirea lui se opri asupra ochilor mei.
- Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaşteţi legat de acest proiect.
- Cum poate fi posibil aşa ceva? Primesc rapoarte zilnic, şi le citesc pe toate. Sunt la curent cu ce se întâmplă în cadrul proiectului. Domnule Ara, sunt de părere că vă înşelaţi amarnic…
- Nu, domnişoară. Vedeţi dumneavoastră, acest Proiect a fost controlat de noi – de mine şi de colaboratorii mei – încă de la început. Ca să vă demonstrez, o să vă aduc la cunoştinţă un fapt concret. Ce ştiţi despre androidul cu numărul de serie TME31?
- Din câte ştiu, nici nu s-a produs un astfel de android. Care numele său?…
- Gabriel.
Dintr-o dată, am simţit cum mintea mi se înceţoşează. Abilităţile mele perceptive s-au diminuat brusc. Cu toate acestea, mi-am revenit surprinzător de repede, deoarece Desmond Ara nu părea surprins de reacţia mea…
- Dar nu poate fi vorba despre…
- Ba da, Gabriel, asistentul dumneavoastră. E un android din prima generaţie. Înainte de Abel au mai fost creaţi alţi câţiva androizi, de existenţa cărora nu ştie multă lume. Abel nu a fost primul…
- Nu! Nu pot să cred! Nu Gabriel!…
- Acum o să vă rog să veniţi cu mine.
Nu ştiu exact de ce, dar am simţit atunci că trebuie să-l urmez. Ştiam că e singurul mod de a afla cum anume a fost posibil aşa ceva…
Acum, după ce am lămurit acele lucruri, putem continua…
Mă aflu într-o încăpere uriaşă, în mijlocul căreia se găseşte un grup de oameni aşezaţi în jurul unei mese. Am venit aici să obţin răspunsuri. Şi n-o să plec până nu reuşesc…
- Ia loc, mi-a spus un domn cărunt, care stătea undeva în dreapta mea.
În faţa mea văd un singur scaun. Desmond Ara m-a ajutat să mă aşez, după care a ocupat un loc la masă, alături de ceilalţi.
- Ştii de ce te afli aici? am fost întrebată de un alt bărbat.
- Domnul Ara m-a adus. Presupun că voi afla de ce nu îmi pot continua munca în cadrul Proiectului…
- Nu mai este nevoie de contribuţia ta. Am obţinut toate datele de care aveam nevoie, răspunse domnul cărunt de mai devreme. Şi o să-ţi explic de ce… Probabil ai aflat deja despre Gabriel TME31. Ştiu că e aproape incredibil, dar cred că eşti şi tu de acord că nu se poate face cu exactitate diferenţa dintre un android dotat cu Inteligenţă Artificială, şi un om.
- Da, aici aveţi dreptate. Şi e adevărat că am fost profund şocată de aflarea veştii cum că Gabriel ar fi un android. Dar, totuşi, de ce este necesar ca eu să fiu înlăturată din funcţie?…
- Chiar vrei să afli de ce?
Ce o întrebare stupidă!… Evident că vreau să aflu! Doar de asta sunt aici, nu?…
- Da, vreau!…
- Atunci, ia acest dispozitiv…
Îmi întinse o plăcuţă dreptunghiulară, semitransparentă, cu striaţii colorate. Am luat-o fără ezitare, privind-o.
- Şi ce anume ar trebui să fac cu ea?… am întrebat eu. Dar nu am mai apucat să primesc răspunsul, deoarece am simţit cum plăcuţa îmi absoarbe palma. Toate gândurile mele dispărură în neant. Eram doar eu… Atunci am obţinut Răspunsul…
M-am trezit. Sunt întinsă pe spate. Deasupra mea e Desmond Ara, alături de bărbatul cel cărunt. Desmond se uită în ochii mei.
- Cum te simţi?… mă întreabă el.
Sincer, nu sunt prea sigură. Până mai devreme mă chema Amaltheea Emerson. Acum nici asta nu mai constituie o certitudine. Aşa că mă gândesc… Iar într-un final, cu o voce tremurândă, reuşesc să-i dau răspunsul, un răspuns asupra căruia nu mai poate plana nici o umbră de îndoială:
- Sunt Amaltheea MRS1… Primul android dotat cu Inteligenţă Artificială…
