I plan to live forever. So far, so good.

Orice vis poate fi transpus în viaţă de către cei care sunt destul de puternici pentru a crede în el.

Avusese o copilărie liniştită. Cel puţin atât cât îi permisese viaţa în oraş. Îşi aducea aminte de clipele petrecute în faţa blocului, momente întrerupte de vocea mamei sale, care îl chema la masă. Urmă şcoala. Nu era un elev model, însă rezultatele sale treceau peste medie. Astfel, zilele de şcoală treceau pe nesimţite, iar în timpul verii îşi lua bicicleta primită cadou de la unchiul său, şi pleca la râu cu băieţii. De multe ori se întorcea după apusul soarelui, primind mustrările cuvenite din partea mamei care îl aştepta îngrijorată. Însă, de fiecare dată când venea de la şcoală sau când mergea la râu, era ceva care îi atrăgea atenţia: un zid…

Oriunde ar fi mers, zidul era omniprezent, ca şi cum l-ar fi urmărit. Era un zid de cărămidă roşie, înalt de aproape trei metri. De vreo câteva ori încercase să meargă de-a lungul zidului, pentru a ajunge la capăt şi a vedea ce taină se ascunde în spatele său, însă de fiecare dată se plictisea înainte să afle ceva concret şi abandona ideea. Chiar şi atunci când nu era în preajma zidului, îi simţea prezenţa peste tot în jurul său. Era ca şi cum ceva l-ar fi împiedicat să iasă din lumea în care trăia, şi să ajungă într-o altă lume, dincolo de zid. Cu cât se depărta mai mult, cu atât forţa zidului devenea din ce în ce mai puternică. O simţea tot timpul – ca o durere apăsătoare, care îi făcea inima să bată din ce în ce mai tare. Avea senzaţia că zidul acela fusese construit de Cineva tocmai pentru a-l opri pe el să treacă. I se părea că întreaga lume conspira împotriva lui. Pe oricine ar fi întrebat ce e dincolo de zid, răspunsul nu era niciodată unul concret. I se spunea să nu se mai gândească la asta, deoarece nu avea importanţă, însă acest lucru nu-l făcea decât să devină mai interesat să descopere adevăratul motiv pentru care cei din jur nu-i dezvăluiau misterul.

Pe măsură ce timpul trecea, influenţa pe care zidul o exercita asupra lui creştea în intensitate. În scurt timp, zidul se transformase din ceva palpabil, solid, în altceva. Devenise o viziune copleşitoare şi compactă, insesizabilă, fluidă, protejată de intervenţia deformantă a raţiunii, o viziune care îl făcea să ducă în fiecare zi aceeaşi luptă crâncenă… Schimbările surveneau încet, dar sigur. Nu la mult timp după acea, unul dintre cunoscuţii săi îl zări în timp ce încerca să spargă zidul. Se comporta ca şi cum ar fi fost într-o stare de transă. Mişcările ritmice păreau să nu fie conştientizate, ci produse de o forţă mai presus de orice închipuire. Privirea ii rămânea aţintită spre zid. Însă, în tot acest timp, părea să se uite undeva în zare, şi nu la bucăţile de cărămidă din faţa sa.

După acea întâmplare, în ochii săi se instală o linişte sumbră. Stătea întins în pat ore întregi, fără să spună nimic. Orice fărâmă de viaţă părea că îl părăsise în ziua aceea, lângă zid. Fuseseră chemaţi doctorii, rudele, prietenii, vecinii, însă fără nici un rezultat. Concluzia fu irevocabilă: trebuia internat într-un ospiciu. Pregătirile nu durară mult…

Căruciorul cu rotile în care se găsea fu coborât în faţa ospiciului. Era înnorat. Porniră spre camera sa. Pereţii coridoarelor păreau că vor să se apropie, uşile diforme încercau să-l atingă. Ferestrele camerei sale îi ofereau o imagine a curţii ospiciului, privelişte dominată de o tentă cenuşiu-cărămizie. La vederea acestei imagini, el zâmbi. A doua zi, pe cer apăru soarele. După masa de prânz, ieşiră în curte. În acel moment, fu cuprins de o bucurie fără margini. Visul său i se împlinise: peste tot în jurul lui se întindea acum zidul de cărămidă roşie care-l chinuise atâţia ani. Trecuse dincolo…