I plan to live forever. So far, so good.

„Fără îndoială nu voi tresări dacă ne vom mai întâlni vreodată într-o altă viaţă, în lumina paradisiacă a unei lumi îndepărtate. Oprindu-mă atunci din nou, copleşit de dragoste, voi recunoaşte ochii tăi sobri şi strălucitori ca stelele dimineţii şi voi şti imediat că ei au aparţinut crepusculului uitat al unei existenţe anterioare. Voi spune atunci: ‘Farmecul uluitor al feţei tale nu vine numai din el însuşi; el pune în evidenţă lumina arzătoare a privirii mele dintr-o altă întâlnire imemorială şi conferă iubirii mele profunde şi îmbătătoare un mister al cărui secret s-a pierdut.’”
- Rabindranath Tagore

Medwyn Goodall – Eye of the Storm

În tinereţe, obişnuiam să merg pe dealurile din apropierea casei, şi să petrec acolo ore întregi, pierdut în gânduri. Nu de puţine ori mă găseam fascinat de natura din jurul meu, care putea, ca prin miracol, să transforme o sămânţă într-o floare sau o picătură de ploaie într-o furtună. Iar aceste transformări se petreceau chiar sub ochii mei. Zi de zi. Clipă de clipă.

Simţeam în permanenţă, din ce în ce mai intens, că sunt şi eu părtaş la aceste schimbări. Că undeva, e o forţă care face toate acestea posibile. Şi că acea forţă îmi este accesibilă. Ca şi cum ar fi fost o parte din mine. Am simţit că trebuie să aflu cum pot s-o controlez.

Iar într-o zi, am reuşit! Doar am clipit, şi brusc am transformat o crenguţă de alun într-o baghetă magică şi o petală de trandafir într-o mantie lungă de catifea. Le-am privit cu uimire. Apoi am luat mantia şi am pus-o pe umeri. Devenisem Magician. Şi ca orice magician care se respectă, am luat un puf de păpădie, şi l-am transformat într-un norişor. Am zâmbit, şi cu o mişcare fină a baghetei, l-am pus pe cer, şi l-am privit până a dispărut în zare. Am lăsat apoi mantia şi bagheta şi am pornit spre casă.

Zilele se scurgeau fără număr. Am petrecut tot timpul prin păduri, pe malurile râurilor, pe dealuri. Exersam. Cel mai greu era să stabilesc acea legătură între mine, ca magician, şi obiectul magiei. Odată ce deveneam una cu acel obiect, totul era simplu.

În fiecare transformare, puneam o fărâmă din sufletul meu. Şi eram fericit.

Au trecut mulţi ani de-atunci. Am călătorit, oprindu-mă din când în când în câte un oraş, şi realizând numere de magie pe străzi, sub privirile uimite ale trecătorilor. Nu îmi lipsea nimic. Întotdeauna se găsea cineva suficient de binevoitor să mă găzduiască preţ de o noapte, să îmi ofere o bucăţică de pâine sau un pahar de apă, după care îmi continuam călătoria. În schimbul acestora, toţi îmi cereau să le arăt tot felul de trucuri magice.

Şi le ofeream ceea ce ei doreau, cu mare plăcere. Îmi plăcea să-i văd cum, pentru câteva clipe, toţi parcă deveneau copii, fascinaţi de minunăţiile care se petreceau chiar în faţa ochilor lor. Iubeam zâmbetele pline de uimire ce li se aşterneau pe feţe atunci când dintr-o pană de păun făceam un curcubeu, sau când luam un pumn de pământ şi-l transformam într-o portocală.

Acum mă găsesc din nou în faţa unui astfel de moment. Sunt în piaţa mare din centrul unui astfel de oraş, pe o scenă de lemn care a fost pregătită special pentru mine. Mulţimea freamătă, şi toţi se adună încet în jurul meu. Locuitorii oraşului ştiau că astăzi era ziua în care urma să trec pe aici, aşa că m-au primit cum se cuvine. Iar acum toţi aşteaptă să mă vadă făcând faimoasele mele numere de magie.

Pentru a destinde atmosfera, transform pentru început o piatră de râu într-un izvor, spre încântarea şi surpriza celor de faţă. Spectacolul abia începe.

Nici acum nu ştiu exact de ce, dar la început nu voiam ca nimeni să ştie că eu eram magician. După ce descoperisem ce pot face, preferam să mă retrag undeva, singur, ori de câte ori voiam să fac numere de magie. Aveam impresia că lumea n-ar fi înţeles. Totul s-a schimbat însă într-o zi: eram singur, sau cel puţin aşa credeam, când am transformat un ciot uscat într-un pom roditor. Undeva însă, nu departe, era o fetiţă, care m-a văzut şi a venit la mine.

-Ce frumos! Mai fă ceva! Uite, uite: ia frunza asta. O poţi transforma într-o batistă cu floricele?

M-am uitat la ea, surprins. Nimeni nu mai văzuse până atunci ce puteam face. Şi, dintr-un motiv straniu, nici nu voiam ca asta să se întâmple. Faptul că eram magician era ceva unic, ceva doar al meu. Dar acum, fetiţa care stătea în faţa mea marca un punct de schimbare. Ea mă văzuse.

-Îmi pare rău, dar nu pot să fac asta, i-am răspuns eu, într-o ultimă încercare de a proteja micul meu secret.

-Nu e adevărat, am văzut eu că poţi! spuse ea, şi izbucni în plâns. Te rog! mai spuse ea, şi îşi lăsă capul în pământ, cu ochii plini de lacrimi.

I-am atins atunci mânuţa în care ţinea frunza. A tresărit. Am scos bagheta, şi am transformat pe dată frunza într-o batistuţă brodată cu floricele albastre. Pe loc, faţa i se umplu de bucurie, şi un zâmbet cum nu văzusem niciodată mi-a fost oferit în dar. Am transformat apoi lacrimile de pe obrajii ei într-un parfum suav de salcâm. Şi am hotărât ca, din acel moment, să aduc fericirea în ochii şi în inimile tuturor celor pe care îi voi întâlni.

A doua zi am lăsat totul în urmă şi am plecat în lume.

Sunt copleşit de încântare privind veselia ce a cuprins mulţimea. Fiecare gest, fiecare truc pe care îl fac, trezeşte în ei acea bucurie pe care am văzut-o atunci, pentru prima dată, la fetiţa aceea. Şi regăsesc în permanenţă zâmbetul acelei fetiţe pe feţele tuturor.

Spectacolul a început deja de mai bine de o oră. Cei prezenţi aplaudă în continuu văzând cum, sub ochii lor, transform un bob de grâu într-un munte şi o şoaptă într-o simfonie.

Privind din nou, o văd pe Ea! E acolo, în mulţime. Se uită fix la mine, prin mine. Poartă o rochie albastră. Îmi pare atât de cunoscută, încât parcă o regăsesc în mine, la fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie a inimii. Am căutat-o în fiecare curcubeu, în fiecare portocală, în fiecare norişor. Iar acum, oh! Ea e aici! Câte am de-i spus… Câte are să-mi spună…

În încheiere, îmi transform mantia într-un stol de porumbei. Spectacolul s-a încheiat. Acum pot în sfârşit să merg la Ea… Dar Ea nu mai e acolo! Întreb în jur, însă toţi îmi spun că nu au văzut pe nimeni purtând rochie albastră.

Cum se poate să fi dispărut aşa? Doar era acolo! Am văzut-o! N-am pierdut-o aproape nici o clipă din ochi, cu excepţia poate doar a golului dintre clipele când transformam apa în foc şi certurile în iubire.

Am căutat-o preț de ore în şir, pe străzi. Nu am găsit-o nicăieri. Iar eu va trebui să-mi continui drumul… Privesc apusul, ca în fiecare zi, apoi adorm, gândindu-mă la Ea. Mai am mult de mers, aşa că va trebui să plec devreme.

Mă trezesc, şi înainte să pornesc la drum, hotărăsc să mai merg odată până pe malul mării. E încă devreme, soarele nu a răsărit.

Spre surprinderea mea, acolo, pe malul mării, o găsesc pe Ea. Alerg, o ajung din urmă. O ating pe umăr, se întoarce. M-a recunoscut, zâmbeşte. Dintr-o dată, mă simt schimbat. Straniu, deoarece n-am fost eu cel care a realizat transformarea. Abia atunci am înţeles: şi Ea e magician!

Brusc, mi-am dat seama că în toţi aceşti ani, în numerele mele de magie, văzusem doar o faţetă a unui diamant cu mii şi mii de feţe. Iar acum, pentru prima oară, eu eram obiectul magiei. O trăire intensă, frenetică, sublimă!…

În acel moment, ne-am transformat pe fiecare… în celălalt! A răsărit şi soarele, iar lumina lui roşiatică a aruncat două umbre lunguieţe pe nisipul încă rece şi umed. Ne-am privit, fără să spunem nimic. Pe nesimţite, s-a făcut noapte. Iar noi am rămas îmbrăţişaţi, sub cerul plin de stele.

Astfel s-a încheiat prima lecţie de magie din viaţa mea.

Feel free to comment on this text.