I plan to live forever. So far, so good.

Realitatea e pentru cei care nu pot face faţă Ficţiunii.

Având o vârstă de sub un secol, literatura Science-Fiction şi-a câştigat o audienţă imensă şi devotată. Acest gen de literatură tratează evenimente care nu s-au petrecut niciodată, care e doar probabil să se fi petrecut, sau care nu au avut loc deocamdată… Subiectele cele mai întâlnite în literatura de acest gen includ viitorul, călătoriile prin spaţiu şi/sau timp, schimbarile din natura existentei umane, viaţa pe alte planete sau crizele provocate fie de tehnologie, fie de entităţi extraterestre.

Majoritatea lucrărilor tradiţionale de ficţiune descriu lumea aşa cum este ea sau aşa cum a fost. Personajele şi întâmplările pot fi inventate, dar în cadrul povestirii seamănă cu lumea reală şi respectă legile naturii şi ale probabilităţii. Ştiinţifico-fantasticul, în schimb, descrie necunoscutul, improbabilul şi adesea imposibilul. Din această cauză are ceva în comun cu ficţiunea ocultă şi de groază, cu povestirile “din vremuri străvechi”, având ca personaje eroi, monştri, spiriduşi şi magicieni. Literatura SF se distinge însă prin faptul că autorii acesteia încearcă să o ancoreze în realitate prin armonizarea cu legile ştiinţifice cunoscute. Explicaţiile date pentru – de exemplu – alte lumi şi creaturi ciudate pot fi doar implicite sau îndoielnice din punct de vedere ştiinţific, dar pentru a fi catalogate ca SFuri (mai degrabă decât fantezii), trebuie să fie suficient de plauzibile pentru a-i cuceri pe cititori.

Datorită elementului său ştiinţific mai mult sau mai puţin riguros, adevărata ficţiune SF este un gen relativ recent, dar a avut mulţi predecesori. Povestirile despre “călătoriile spaţiale” sunt surprinzator de vechi. Prima este cea a unui scriitor grec din secolul I e.n., Lucian din Samosata, a cărui “Istorie adevarată” descrie o călătorie spre Lună. Practic, este o comedie fantastică, ce avea mai degrabă intenţia de a distra cititorul decât de a-l face să creadă în realitatea călătoriei sau a mediului prietenos de pe Lună. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre două opere clasice franceze, “Istoria lumii” (1657) a lui Cyrano de Bergerac şi “Micromegas” a lui Voltaire, care descrie prima vizită pe Pământ a unui extraterestru.

Alte opere literare clasice considerate predecesoare ale celor ştiinţifico-fantastice, sunt “Călătoriile lui Gulliver” (1726) ale lui Jonathan Swift şi mai convingătoarea “Noua Atlantidă” (1626) a lui Francis Bacon. Bacon a fost un personaj important în istoria ştiinţei şi “Noua Atlantidă” este probabil prima Utopie ştiinţifică, descriind cu entuziasm o societate dedicată cercetării şi “producerii de mari şi minunate lucrări pentru beneficiul oamenilor”. Însă prima lucrare cu adevărat ştiinţifico-fantastică general acceptată este “Frankenstein” (1818). Autoarea acesteia, Mary Shelley, era soţia de 19 ani a marelui poet romantic P. B. Shelley şi inspiraţia i-a venit în vis, după ce ea, Shelley şi Lordul Byron conveniseră să scrie poveşti cu fantome, în competiţie unul cu celălalt.

Povestirea lui Mary a devenit un adevărat roman, de o putere captivantă, în care descria felul în care Victor Frankenstein îşi utilizează cunoştintele anatomice şi chirurgicale pentru a crea o fiinţă vie din diferite resturi umane – dar este apoi îngrozit de “monstrul” pe care-l crease. În realitate, respingerea este cea care transformă creatura într-un duşman al rasei umane, hotărât să se răzbune pe creatorul său. “Frankenstein” a avut o influenţă imensă, devenind un fel de mit modern pe care fiecare generaţie îl prelucrează în cărţi şi în filme, cu continuări şi versiuni modernizate. Printre alte lucruri, acesta a introdus două teme care vor apărea frecvent în literatura SF – riscurile progresului ştiinţific, mai ales în domeniile care implică “amestecul” în ordinea firească şi mutilarea cauzată de “omul de ştiinţă nebun”, care este obsedat de cercetările sale încât pierde simţul oricăror valori umane.

Autori clasici, ca Edgar Allan Poe, au publicat ocazional literatură ştiinţifico-fantastică, dar primul care a scris-o cu regularitate a fost Jules Verne. El a fost primul la care explicaţia ştiinţifică ocupa o parte importantă din povestire, abundând în detalii tehnice. H. G. Wells a fost însă un scriitor şi mai important şi “povestirile sale ştiinţifice” au avut o influenţă mult mai profundă. Datorită cunoştinţelor sale ştiinţifice, scrierile lui Wells au o oarecare credibilitate şi subiectele sale aveau să devină subiecte standard ale literaturii SF: călătoria in timp (“Maşina timpului” – 1895), invizibilitatea (“Omul invizibil” – 1897), invazia extratereştrilor pe Pământ (“Războiul lumilor – 1898), supraoamenii (“Hrana zeilor” – 1904) şi distrugerea civilizaţiei, crearea unei noi ordini sociale şi călătoria în spaţiu (“Forma lucrurilor ce vor fi” – 1933).

Multe povestiri scurte ale lui Wells, scrise în anii 1890, au devenit opere clasice ştiinţifico-fantastice. Dar epoca de aur a povestirilor scurte au fost anii 1920 şi 1930, mai ales datorită revistelor americane “Amazing Stories”, a lui Hugo Gernsback şi “Astounding Science Fiction”, a lui John W. Campbell Jr. În aceste reviste a aparut de fapt pentru prima dată termenul de “ştiinţifico-fantastic”. Revistele erau de duzină, cu lecturi uşoare, fără valoare; ele includeau însă autori importanţi cum ar fi Isaac Asimov, Robert A. Heinlein, Glifford D. Simak şi A. E. van Vogt. Stilul SF american, numit adeseori “operă spaţială”, era ingenios din punct de vedere tehnic, plasat aproape întotdeauna în imperii galactice îndepărtate şi implica numeroase călătorii spaţiale şi multa acţiune. Acesta e genul de literatură SF care se bucura de un public larg.

Scriitorii britanici de SF din acea perioadă erau mai “filozofici”. O lucrare britanică a fost privită ca operă literară clasică de satiră aproape din momentul publicării, 1932. Romanul lui Aldous Huxley, “Brave New World”, nu este întotdeauna privit ca lucrare ştiinţifico-fantastică, deşi tema acestuia este o societate viitoare modelată de evoluţiile deja vizibile ale secolului XX. Falsa sau anti-utopia (distopia) a devenit astfel o altă temă favorită a operelor SF, scrise adesea pentru a atenţiona publicul asupra evoluţiilor periculoase din lumea reală.

După al doilea război modial, literatura SF a pătruns în publicarea cărţilor destinate publicului larg. Această tendinţă a devenit posibilă prin producerea cărţilor brosate ieftine şi a fost susţinută de faptul că cititorii conştientizau că tehnologia era pe cale de a remodela lumea. Scriitorii consacraţi, ca Asimov, şi-au grupat întâi povestirile în romane – celebra sa carte “Fundaţia” (1951) a fost una dintre acestea – înainte de a începe să scrie romane de sine stătătoare.

În anii 1950, acestor scriitori americani li s-a alăturat o nouă generaţie, printre care Ray Bradbury, James Blish, Robert Silverberg, Poul Anderson, Robert Pohl şi Cyril M. Cornbluth. Omologii lor britanici erau Arthur C. Clarke şi Brian Aldiss. În anii 1960, aventura spaţială captiva înca mulţi cititori. Unii autori abordaseră alte direcţii, mult mai sofisticate. Una dintre acestea era existenţa lumilor alternative sau paralele. Gustul pentru fantastic a devenit tot mai pregnant printre cititorii din anii 1970 şi 1980, iar distincţia dintre fantezie şi ştiinţifico-fantastic era foarte greu de menţinut.

Două evenimente ale secolului XX au făcut din literatura SF un sistem de referinţă pentru generaţiile următoare: explozia primei bombe atomice (1945) şi primii paşi umani pe Lună (20 iulie 1969). Energia atomică (inclusiv bombele atomice) şi călătoriile în spaţiu au fost două dintre subiectele majore ale literaturii SF încă de la începuturile ei. Dar totuşi, ce este literatura Science-Fiction şi ce influenţă are ea în vieţile noastre?

Energia atomică, sateliţii geostaţionari, robotica, staţiile orbitale – toate acestea şi-au făcut apariţia în operele marilor autori de SF, cu mult timp înainte ca ele să intre în categoria realizărilor ştiinţei şi tehnicii. Foarte puţini oameni folosesc efortul de a-şi utiliza mintea, câtă vreme prejudecăţile lor operează. Dar dacă acestea sunt înlăturate, realizările întrec orice aşteptări. Unele idei apărute în literatura SF s-au dovedit a fi aplicabile în practică după ani sau chiar decenii…

Astfel, literatura SF încearcă să înlăture prejudecăţile, să atragă atenţia asupra unor dezastre ipotetice, schimbând felul nostru de a raţiona, care, să fim serioşi, nu este, din punct de vedere al logicii galactice, cel normal… De ce spun asta? E adevărat, tehnologia s-a dezvoltat chiar şi fără ajutorul literaturii SF. Dar acest lucru s-a întâmplat cu preţul a două mari războaie mondiale şi a multor altor conflicte locale, iar bolile şi foamea n-au fost încă eradicate. Aceasta probabil deoarece am fost grijulii doar cu acumularea celor 3,5 tone de TNT pe cap de locuitor planetar…

Secolul XXI ni se înfăţişează în forma actuală în mare parte datorită faptului că povestirile inteligente ale autorilor de SF au pătruns în minţile şi inimile făpturilor raţionale pământene (cunoscute şi sub numele de “rasa umană”), convingând că omul de pe întreaga planetă are nevoie de un ajutor de nădejde, temperând grupuri prea grăbite ale societăţii umane şi atrăgând atenţia că mecanismele lui Homo Sapiens pot fi şi ele supuse greşelii.

Cu toate acestea, există şi persoane care spun despre literatura SF că ar fi redundantă, incluzând-o în aceeaşi categorie cu romanele de aventuri sau cele poliţiste. Eu unul nu împărtăşesc această teorie… Astfel, chiar dacă s-au văzut numeroase teorii prăbuşite în faţa faptelor, niciodată nu s-a văzut un fapt prăbuşit în faţa unei teorii. Iar faptul că SF-ul a avut o influenţă remarcabilă în evoluţia umană este de necontestat. De aceea, părerea mea este că literatura Science-Fiction se va dovedi a fi unul dintre servitorii cel mai credincioşi şi probabil cei mai eficienţi al singurei forme protoplasmice raţionale din sistemul planetar al stelei numită Soare: omul…