I plan to live forever. So far, so good.

“Dragostea pe care o dăruim mai departe este singura pe care o păstrăm pentru noi.” – Elbert Green Hubbard

Dennis Quinn – Sacred Heart

Undeva, pe un deluşor, într-o dimineaţă fragedă de primavară, prin iarba încărcată de rouă, o furnicuţă harnică trebăluia de zor. Găsise o bucăţică de măr verde, suficient de mică încat s-o poată duce singură înapoi la muşuroi, şi în acelasi timp suficient de mare cât să hrănească doisprezece alte furnicuţe. Furnicuţa era arhicunoscută pentru talentul ei de a găsi mâncare acolo unde nimeni altcineva nu putea găsi nimic. Dar ei nu-i păsa de toate treburile acestea. Făcea asta zi de zi, fără pauză, şi fără să aştepte ceva în schimb. Doar seara se mai oprea din când în când, şi se uita la cerul înstelat – şi la steluţele care licăreau… Timpul trecea încet, tot muşuroiul fiind cufundat într-o sublimă normalitate.

…Până într-o seară, când de pe cer căzu o steluţă. Spre norocul furnicuţelor, steluţa respectivă ajunsese undeva nu departe de muşuroiul lor. Chiar dacă era noapte, având in vedere ca nici o furnică nu mai văzuse o steluţă de aproape până atunci, tot muşuroiul porni la drum, cu furnicuţele-călăuza în frunte. Nu le luă mult să ajungă până lângă rădăcina alunului de la poalele dealului, că văzură steluţa – care stătea singură, plângând şi uitându-se spre cer.

Furnicuţele o înconjurară încet-încet, ca pe un obiect foarte preţios şi fragil. Pentru câteva momente, lumina steluţei începu să tremure, scăzând în intensitate. Steluţa se uită apoi spre cer, unde mii şi mii de alte stele licăreau pline de bucurie, gândindu-se cu teamă că nu mai avea cum să se întoarcă niciodată acolo. Unele furnicuţe mai curajoase începuseră să-i pună întrebări, încercând în fel şi chip să afle cauza tristeţii ei, şi încercând s-o liniştească.

Furnicuţa noastră, însă, prefera doar să stea şi să privească în sus. Se uita când la steluţă, când la cerul înstelat de unde aceasta venise. Voia să o ajute să se întoarcă acolo, dar nu ştia cum. Simţea doar ca acela era singurul mod prin care steluţa putea fi iar fericită. Tot ceea ce era mai scump pentru ea rămăsese acum departe, sus-sus de tot. Mai privi încă o dată steluţa noastră cea tristă, şi porni în tăcere înapoi spre muşuroi.

A doua zi dimineaţă, întâmplarea din seara precedentă era pe buzele întregului muşuroi. “Vai, sărăcuţa! Oare ce-o să facă acum?” “Oare ce i s-a întamplat acolo sus de a căzut?” “Vai, ce şansă, să ajungă o stea tocmai aici lângă muşuroiul nostru…” “Ce păcat că nu avem cum s-o ajutăm…” îşi spuneau furnicuţele. Doar furnica noastră stătea şi se gândea. Se gândea dacă oare ar putea să ia steluţa în braţe şi s-o ducă departe-departe, la capătul lumii, de unde să-i dea drumul pe cer.

Merse atunci la furnica cea bătrână, care le ştia pe toate, şi o întrebă:

“Mamă furnică, ştii tu cum aş putea să ajung la capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul?”

Furnica cea bătrână zâmbi.

“De ce ai vrea tu să ajungi acolo?”

“Vreau să ajut steluţa! Vreau s-o ajut să ajunga acolo înapoi pe cer, unde îi e locul…”

Încă un zâmbet, urmat de câteva clipe de tăcere. Apoi, din nou, replica bătrânei furnicuţe:

“Nu e nevoie să-ţi spun eu unde să mergi. Ştii chiar şi tu unde e capătul lumii. Orice furnicuţă ştie asta. Dacă vrei cu adevarăt să ajuţi acea steluţă şi s-o duci cu tine până la capătul lumii, drumul ţi se va arăta…”

Furnicuţa noastră plecă şi mai confuză decât era atunci când venise. “Cum adică ştiu deja drumul? N-am mai fost niciodată acolo… Poate e imposibil, şi bătrână furnicuţă ştia lucrul ăsta – însa mi-a spus asta ca să nu-mi pierd speranţa… Dar, dacă are totuşi dreptate? Dacă există un drum spre capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul?” În acel moment, furnicuţa porni în grabă spre locul unde cu o seară înainte căzuse steluţa.

Steluţa era tot acolo, dormind. Adormise de la atâta plâns, şi parcă şi lumina steluţei devenise mai slabă. Furnicuţa stătu şi o privi minute în şir. Pe măsură ce o privea, îi era din ce în ce mai clar că o poate ajuta – nu ştia cum, dar simţea că îi stă în putere să o ajute.

Brusc, steluţa deschise ochii, şi văzu furnica noastră stând în faţa ei şi zâmbind.

“De ce zâmbeşti?”, întrebă steluţa cu un glas stins şi somnoros.

“Am venit aici să te ajut!” spuse furnicuţa, cu o voce vibrând de încredere.

“Cum, tu? Să mă ajuţi? Nu cred că ai cum… Eşti doar o furnicuţă.”, răspunse steluţa, cu aceeaşi resemnare în glas.

“Ba da! Am să te duc la capătul lumii, acolo unde cerul se uneşte cu pământul, şi vei putea ajunge iar pe cer!” veni prompt răspunsul furnicuţei noastre.

“Dar de ce vrei tu să faci asta pentru mine? Ştii măcar unde e capătul lumii?”

“Nu, nu ştiu. Însă simt că vreau să te ajut, şi asta e destul. Drumul până acolo va fi probabil lung şi anevoios, dar vreau să fac asta pentru tine!”

“Bine, dar de ce tocmai eu?”

Furnicuţa rămase tăcută. Întrebarea nu fusese tocmai neaşteptată, însă răspunsul abia acum îi deveni clar.

“Pentru că eşti cea mai frumoasă steluţă din câte am vazut, şi mi se frânge inima privindu-te cum stai şi plângi, şi cum strălucirea ta dispare încetul cu încetul. Pentru că ai căzut aici, tocmai lângă muşuroiul nostru – si nu cred că e o simplă întamplare faptul că eu simt că te pot ajuta.”

“Foarte drăguţ din partea ta. Nimeni n-a mai făcut niciodată asta pentru mine, …”, răspunse steluţa, şi un zâmbet gingaş şi strălucitor i se contură pe faţă. N-apucă să termine ce avea de spus, ca furnicuţa i-o luă iar înainte:

“Steluţă dragă! Eu… eu te iubesc!”, dupa care începu să cânte un cântec tainic de iubire pe care doar furnicuţele şi copiii mici-mici îl cunosc.

Şi dintr-o dată se întamplă ceva minunat: în timp ce cânta, furnicuţa noastră se transformă într-o steluţă, mult mai strălucitoare decât toate celelalte stele de pe cer la un loc. În acel moment, cele doua steluţe se luară de mână, şi începură amândouă să se înalţe lin spre cer.

Furnica cea bătrână ştiuse dintotdeauna că în momentul în care o furnicuţă începe să iubească cu adevarat, ea se transformă pe loc într-o steluţă. Dar preferase să lase furnicuţa noastră sa descopere singură acest lucru. În seara aceea, mama furnică urcă până în varful deluşorului şi se uită pe cer. Şi văzu, într-un loc ştiut doar de ea, între toate celelalte stele, două furnicuţe.