I plan to live forever. So far, so good.

“Există o teorie care spune că, în cazul în care cineva ar descoperi exact ce este Universul şi care este scopul său, acesta va dispărea instantaneu şi va fi înlocuit de ceva mult mai bizar şi inexplicabil. Există o altă teorie care spune că acest lucru s-ar fi întamplat deja.” – Douglas Adams, scriitor SF şi umorist

Silueta bărbatului rămase nemişcată, privind în depărtare. Nu se auzea decât sursurul apei care, în lumina Lunii, părea un voal strălucitor, al cărui dans fluid se repeta la infinit… Iar el stătea şi privea. Piatra pe care o aruncă fu singurul element capabil să tulbure acea tainică armonie, iar undele ce se răspândeau pe suprafaţa apei aduseseră cu ele un nou dans, mai misterios. Nu găsea deloc uşoară postura de conducător al tribului, mai ales acum, pe perioada anotimpului secetos…

Întotdeauna fusese privit cu un oarecare dispreţ. Sau cel puţin asta era ceea ce el simţise. De multe ori se întrebase dacă nu cumva scopul pentru care el se născuse era cu totul altul… Nu era în largul său aproape niciodată. Poate doar cu excepţia scurtelor clipe petrecute acolo, pe malul apei… Tot ceea ce îl mai ţinea legat de lume era fiul său. Peste câţiva ani, el avea să-i urmeze la conducerea tribului, fiindu-i căpetenie de nădejde în conflictele ce aveau să se ivească din nou. Privi în zare. În curând urma să răsară soarele. O nouă zi. Viitorul se apropia cu paşi repezi. Poate mult prea repezi…

Ridicarea piramidei dura mai mult decât se prevăzuse iniţial. Interiorul fusese deja finisat, dar materialele necesare trebuiau transportate pe distanţe mult prea lungi pentru a putea termina construcţia în perioada prestabilită. Faraonul stătea în jilţul său din vârful colinei. Lumina soarelui, trecând prin cristalul din vârful sceptrului său, făcea ca poziţia faraonului să fie observată de la distanţe de câţiva kilometri. Cei şaisprezece mii de sclavi mărşăluiau ca nişte furnici, iar blocuri uriaşe de piatră se deplasau aproape insesizabil de-a lungul traseelor bine-stabilite, întinzând umbre lunguieţe pe nisipul fierbinte.

În mintea faraonului se conturase doar o singură idee, ale cărei faţete erau cercetate şi admirate în fel şi chip: acea piramidă urma să reziste, timp de secole, ca un simbol al întregii civilizaţii pe care el o conducea, şi în acelaşi timp, ca o lecţie destinată urmaşilor, ca un simbol al triumfului său. Faraonul privi spre orizont. Soarele se îndrepta încet spre apus. Dar urma să vină o nouă zi. Piramida avea să fie terminată. Iar viitorul era din ce în ce mai aproape…

În mintea soldatului roman nu rămăsese decât imaginea luptei care tocmai se desfăşura. Ploaia de săgeţi înegrise cerul, iar vacarmul era de nedescris. Deşi mai trecuse prin nenumărate bătălii, întotdeauna i se păruse că ultima dintre ele era şi cea mai intensă. Flancul drept urma să cedeze în curând, dar nici una dintre tabere nu părea că se va lăsa înfrântă. Legiunea pe care o conducea era ultimul bastion care mai stătea în calea năvălirii barbarilor. De-a lungul vieţii avusese ocazia să vadă ţinuturi întinse, acoperite de păduri bogate, de râuri limpezi şi de câmpii întinse. Dar acum, soarta îl purtase în aceste locuri pustii, nelocuite. şi, pe deasupra, îl adusese aici pentru o nouă luptă…

Se simţea slăbit. Dar ştia că luptă pentru un ţel care era mai presus decât el. Pentru Imperiu. Pentru urmaşii săi. O săgeată îi vâjâi pe lângă ureche. Încă una. A treia îşi atinse ţinta, nimerindu-i pieptul… Pentru câteva clipe, rămase nemişcat. Simţea cum o căldură plăcută i se răspândea prin tot corpul. Prin minte îi trecură imagini pe care nu credea că şi le va reaminti vreodată. Apoi se prăbuşi în genunchi. Se trezi copleşit de o senzaţie de împlinire. Luptase pentru un scop nobil. Şi, undeva, ştia că era un învingător… Ultima imagine pe care o văzu fu lumina orbitoare a soarelui pe cerul amiezii. Acesta constitui elementul care-i reaminti de curgerea inevitabilă a timpului şi de faptul că viitorul venea încet, dar sigur…

Calul urmăritorului său se auzea îndepărtându-se în galop… Presimţise el că acea călătorie prin pădurea vecină nu era de bun augur… Întreaga sa gardă – douăzeci de viteji – fusese nimicită în doar câteva minute. Nu putea spune că atacul îi surprinsese. Se simţise ca şi cum ar fi aşteptat ca acesta să înceapă din clipă în clipă… Nici măcar nu ştia dacă fiul său supravieţuise. În momentele de haos ce se instauraseră în timpul atacului, uitase până şi de faptul că el era regele acelui ţinut. Tot ce ştia era că trebuia să scape cu orice preţ… Abia acum, când se afla într-o aparentă stare de siguranţă, se gândi şi la fiul său, la unicul său fiu, viitorul moştenitor al tronului. În cazul în care acestuia i s-ar fi întâmplat ceva, tronul urma să fie ocupat de vărul său, un om avar şi lipsit de scrupule. Singura speranţă era ca fiul său să ajungă în siguranţă la castel.

În jurul său domnea o linişte deplină. Însă orice încercare de a părăsi ascunzişul său ar fi putut să fie nefastă. Aşa că se mulţumi să aştepte. Dintr-o dată, trâmbiţele castelului începură să sune. Fiul său scăpase! Simţi cum greutatea apăsătoare ce-l copleşise dispăru. Porni spre castel. Însă nu apucă să meargă prea mult, că se trezi înconjurat de câţiva dintre urmăritorii săi. Erau şapte la număr, toţi călare pe cai negri. În acel moment, simţi cum inevitabilul se apropie. Apucă doar să vadă lumina soarelui reflectându-se în sabia rămasă încă în teacă a unuia dintre călăreţi, şi se gândi că aceea era ultima sa zi. Soarele urma să răsară şi în ziua următoare, dar el nu avea să mai apuce acel răsărit… Tot ce mai rămăsese acum era fiul său. El avea să înfrunte viitorul…

Era cel mai faimos pistolar din acel ţinut. În tinereţe, luptase şi el împotriva legii, dar acum trecuse de partea acesteia. Nu îi luase prea mult să ajungă şerif într-un oraş atât de mic. Însă de când preluase datoria predecesorului său, oraşul devenise mult mai liniştit decât înainte. Ba chiar începuse să-şi dezvolte o economie înfloritoare. Un semn al acestei noi direcţii spre care orăşelul se îndrepta, era tocmai deschiderea oficială a băncii locale, ce urma să aibă loc în acea zi. Şeriful ştia că pentru un astfel de eveniment e nevoie de o protecţie eficientă, şi de aceea mai adusese încă doisprezece oameni cu el…

În scurt timp, decizia de a aduce ajutoare se dovedi însă fără folos, deoarece toţi cei doisprezece stăteau întinşi în praful drumului, după încrucişare de împuşcături fără precedent în acel mic orăşel. Banda de hoţi care atacase banca ocupase poziţii strategice pe acoperişurile clădirilor încă din timp, iar la momentul potrivit, ieşiră toţi din ascunzătoare şi începură să tragă. Şeriful era în bancă în acel moment, iar până când apucă să iasă, clipele de încăierare se scurseseră. În acel moment, se trezi înconjurat de cinci bărbaţi mascaţi, cu pistoalele îndreptate spre el. Şeriful privi spre cer. Soarele era aproape la asfinţit. Cerul roşiatic parcă prevestea finalul tragic ce urma să vină. După câteva clipe, îşi întoarse privirea spre cei cinci şi zâmbi. Viitorul său era pecetluit, dar cel al oraşului urma să fie cu siguranţă unul înfloritor…

Suportul aerian întârzia să-şi facă simţită prezenţa. Fără vreun ajutor, linia frontului urma să cedeze în curând. Locotenentului i se păru atunci că toată acea luptă fusese în zadar. Excelent strateg, reuşise să ocupe poziţiile a două baterii de artilerie ale duşmanului. Dar toată acea trudă ar fi urmat să se dovedească a fi inutilă, în cazul în care vuietul motoarelor avioanelor nu le-ar fi dat de veste că se apropie întăriri… Bombardarea poziţiilor inamice nu dură mult. Însă, imediat după aceea, peste front se lăsă o tăcere ca de mormânt. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Singurul element care le mai putea reaminti că se găseau în mijlocul războiului erau dârele de fum negru ce şerpuiau încet spre cer, indicând locurile unde, cu câteva clipe înainte, se găseau vehicule inamice…

Locotenentul ieşi din tranşee şi privi în zare. Le ordonă apoi oamenilor să înainteze cu prudenţă. Prezenţa sa acolo nu era neapărat necesară, dar cu toate acestea el insistase să fie trimis în linia întâi, în ciuda împotrivirii soţiei sale şi a fiului lor… În acele momente îşi aduse aminte de ei, şi nu se putu abţine să nu scoată poza lor de sub haină, oprindu-se pentru a-i arunca o scurtă privire. Acea privire fu însă mult mai scurtă decât se aşteptase, deoarece o grenadă se opri chiar lângă piciorul său. Tresări şi se uită în jos. Simţi brusc cum timpul se scurge inevitabil spre punctul terminus al luptei sale pentru eliberarea patriei… Nu îi era frică. Dar se simţi vinovat că nu îşi ascultase familia înainte de a pleca în luptă, familie care urma acum să rămână lipsită de sprijinul său. Fu însă convins de capacităţile fiului său de a înfrunta viitorul, chiar şi fără ca el, tatăl său, să-i fie alături. În lumina soarelui amiezii, apucă să-l vadă şi pe cel care aruncase grenada, şi care acum se prăbuşea la pământ, atins de un glonţ rebel… Acesta fu ultimul lucru pe care-l mai observă. Viitorul se apropia şi el cu paşi repezi…

Băiatul auzi vocea mamei sale, care îl chema la masă. Cursorul de pe monitorul din faţa sa se opri, clipind ritmic, iar sunetele tastaturii încetară şi ele.

- Mamă, mai lasă-mă cinci minute… Am de terminat ceva aici.

- Hai, lasă naibii calculatorul ăla, şi treci la masă! Se răceşte mâncarea.

Băiatul privi din nou spre monitor, şi reciti ultima frază: “Viitorul se apropia şi el cu paşi repezi…” Stătu puţin pe gânduri, apoi concluzionă: “Ei, lasă, că mâine oricum o să încep altfel. Şi-aşa nu-mi prea place lumea pe care am creat-o… E prea ciudată…”

Se ridică, închise calculatorul şi porni spre bucătărie. Informaţia se pierdu în neant. Dar urma să vină o altă zi. O altă lume. Un alt soare. În cameră mai rămăsese doar televizorul, pe ecranul căruia apărea scris cu litere de-o şchioapă sloganul unei mărci obscure de pastă de dinţi: “Viitorul e acum!”…